Romania peste 25 de ani

Romania peste 25 de ani

Daca iti imaginezi Romania peste 25 de ani, o poti face mai ales in lumina fanteziei pure; ca sociolog te simti stanjenit de inexistenta unei reflectii strategice care sa ordoneze cat de cat trecerea spre incertitudinile viitorului. Daca pornim de la premisa ca viitorul este o continuare a prezentului, atunci premisele sunt pentru o imagine de cosmar.

Intre Big Brother si Mad Max
Presedintele Porosenko, la inaugurarea misiunii de formare a trupelor ucrainene de catre americani

Chiar daca mergem pe un scenariu de minima prelungire a trendurilor de azi, tot pe aproape ajungem, deci vom lasa de o parte aceste cai.  Imi doresc un scenariu pozitiv, o gandire de ruptura, pentru ca dinamica este rapida, surprizele apar frecvent, toata Europa sufera de miopie strategica. Dar mai ales sunt roman, imi doresc un viitor bun pentru tara noastra si cred ca niste scenarii strategice bine facute pot ordona eforturile, pot uni natiunea, pot construi sinergii si proiecta un viitor care sa rezulte din anticiparea pericolelor si folosirea oportunitatilor.
Trebuie sa cautam a ne inchipui cum va fi lumea si cum ne vom integra in ea peste 25 de ani fara a ne amagi ca totul va fi bine si actualele grupuri in care ne-am integrat ne vor aduce lapte si miere. Daca o tara ca Franta, in 2014, face o strategie pentru un deceniu si se intreaba, printre altele, daca viitorul va fi cu UE sau fara UE, cred ca este normal sa ne punem si noi aceasta problema.

Si la alte intrebari suntem obligati sa dam raspunsuri, sunt lucruri de care nu ne putem ascunde, chiar daca sunt dificile.

In primul rand, ce institutii mai pot sa fie piloni pentru apartenenta comuna, adica ce institutii pot crea identitati si care pot intari legaturile dintre noi sau legatura dintre noi si Romania in conditiile in care 80 la suta dintre romani declara ca sunt mandri de apartenenta lor, insa doar putin peste 30% dintre ei au incredere in statul roman?

In al doilea rand, vedem o mare polarizare a romanilor si o serie de crevase care dinamiteaza solidaritatea colectiva, in ipostaza ei mecanica: populatia din tara vs. diaspora, lucratorii de la stat vs. cei de la privat, conflicte intre religii, persoane active in munca vs. asistati si aceasta este intr-adevar o sursa de diferentiere si chiar de creativitate care poate stimula dezvoltarea. Cu o singura conditie: sa poata fi intarite unele reguli comune de supravietuire, regulile comune de convietuire. Cand este polarizare mare si inegalitate puternica este nevoie sa asiguram egalitatea accesului la bunurile fundamentale. Cand apar tensiuni sociale atunci antidotul este increderea in institutii de baza ale societatii, organizatii si institutii  politice, juridice si de alta natura care pot defini interesul comun si mijloacele pentru respectarea lui. Cum vom face toate acestea, cum vom schimba practica politica, cea care face din aceste tensiuni un motor facil pentru alegeri si pentru asigurarea votului provenit din tensiuni sau campanii negative?

In al treilea rand, ce model social alegem? Nu este un preambul pentru a propune politici sociale aberante uneori, cum au facut si stanga si dreapta in alegeri, in ultimii ani,  ci vorbim  despre politici sociale in sens larg: acces generalizat la educatie de calitate, la sanatate, pensii, protectie pentru someri, eliminarea dezechilibrelor generationale si multe altele.

In fine, ce mecanisme de tip ”antifragilistic”, cum spune Nassim Taleb, se pot gasi pentru ca sa putem spera ca vom reusi sa trecem peste riscurile viitoare, peste amenintarile care vor veni si pe care nu le putem presupune sau poate nici macar nu avem curajul sa ni le inchipuim: o posibila rupere a UE sau eliminarea unor tari care se afla in coada plutonului si sunt tractate cu greu, razboi in zona, retragerea NATO din zona de proximitate a Rusiei etc. Cum scrie Nassim Taleb: ”Este crucial sa intelegem ca, daca antifragilitatea este proprietatea tuturor acelor sisteme naturale (si complexe) care au supravietuit, atunci privarea acestor sisteme de volatilitate, aleatoriu si factori de stres le va fi daunatoare. Acestea vor deveni mai slabe, vor muri sau vor sari in aer. Ne-am tot fragilizat economia, sanatatea, viata politica, educatia, aproape totul, suprimand aleatoriul si volatilitatea. Exact asa cum o luna petrecuta in pat (de preferinta, cu o versiune neprescurtata a romanului ”Razboi si pace” si cu acces la toate cele optzeci si sase de episoade din ”Clanul Soprano”) duce la atrofierea muschilor, la fel si sistemele complexe sunt slabite, chiar ucise atunci cand sunt private de factorii de stres. Mare parte din lumea noastra moderna si structurata ne-a vatamat cu strategii implementate de sus in jos si cu nascociri (pe care in aceasta carte – n.a. Nassim Nicholas Taleb, Antifragile: Things That Gain From Disorder, 2012, Random House – le voi numi „iluzii de Harvard-sovietic”) care tocmai asta fac: insulta antifragilitatea sistemelor”.
Acestea ar insemna sa gandim anticipand ca vor fi rupturi sau ”lebede negre”, sa analizam sistemele noastre sociale, economice si politice cu maxima luciditate, folosind testul de simetrie propus de autorul citat:  tot ceea ce obtine mai multe avantaje decat dezavantaje de pe urma evenimentelor aleatorii (ori a anumitor socuri) este antifragil; inversul este fragil. Astfel cred ca am putea crea cel putin un plan imunologic pentru o Romanie care, astazi, pare aflata intr-o mare miopie strategica.

Voi incerca sa descriu cateva ambitii (daca nu conditii) pentru evitarea unui scenariu catastrofic, scenariu care ar fi previzibil pentru Romania, in actuala stare de lucruri. Un scenariu catastrofic ar arata in 2040 o Romanie precum: un teritoriu, mai mult decat un stat suveran, o populatie, nu o natiune, o zona furnizoare doar de mana de lucru, fara antreprenoriat autohton, resurse nationale instrainate total, stat esuat, doar o piata pentru Europa si un teritoriu fara o politica externa independenta.

Pentru a putea gandi dincolo de aceste scenarii de tip catastrofic cred ca trebuie sa stabilim o conditie preliminara: Actiunea publica nu  isi incheie misiunea sa  transformatoare, chiar daca neoliberalismul simplist importat in Romania poate spune ca statul trebuie sa iasa din absolut toate combinatiile sociale. Actiunea publica trebuie sa implice continuitate dincolo de alternantele politice care pot avea rezultate noncumulative sau pot chiar prejudicia mersul Romaniei spre niste tinte precise. Actiunea publica trebuie sa se sprijine pe expertiza unor specialisti care ar trebui sa reduca sau sa micsoreze invazia de sinecuristi care invadeaza statul si organismele sale dupa fiecare alegeri. Spolierea de resurse si coruptia sunt vulnerabilitati care pot fi mult atenuate daca vom credita actiunea publica cu misiunea de a ocupa si pilota cea mai mare parte a dezvoltarii si atingerii unor tinte strategice.
Actiunea publica trebuie sa asigure o protectie consistenta a intereselor nationale. La noi a prins din nefericire foarte bine o ideologie a opozitiei intre stat si intreprinderi sau chiar intre stat si privat. Dar peste tot in lume, competitivitatea este principala arma strategica pentru statele nationale, statul+colectivitatea locala+intreprinderile reprezinta o triada care face mereu strategii pentru ocuparea fortei de munca, modalitati de folosire optima a resurselor, pentru atingerea unor tinte de dezvoltare, realizarea de echilibre teritoriale etc. Din pacate, peste intreprinderile din tara noastra se revarsa controale care le paralizeaza activitatea cu anii, supra-reglementari naucitoare sau retroactivitate fiscala in cele mai dure situatii. Uneori, antreprenorii romani au senzatia ca statul vrea distrugerea oricarei economii nationale, ceea ce sigur nu poate fi adevarat. Ce-i drept, lipsa de cultura si viziune a unor responsabili ai statului poate genera ideea ca mergem spre un federalism post-national in Europa, dar ar fi o crima sa deconstruim Romania pentru ca din cioburile ei sa construim Europa in aceasta zona. Deocamdata putem decela o incapacitate a statului de asumare a unor pozitii clare sau de a lua decizii eficiente pentru protejarea si stimularea antreprenorilor romani.

Actiunea publica necesita un stat inteligent inteligent si creativ, un stat care, respectand interesele nationale si principiile, nu se lasa confiscat de interese, indiferent de natura lor si purtatorii acestora, un stat care nu abandoneaza societatea si nici nu isi arata forta si hotararea numai fata de  unii cetateni, adica fata de cei mai slabi, ci aplica fata de toti aceleasi principii si reguli, care stimuleaza competitia sociala, dar cauta sa evite polarizarile extreme intre segmente sociale, redistribuie echitabil resurse si faciliteaza armonia si coeziunea sociala. Cauta sa nu stimuleze fracturi in tesutul de solidaritate si regleaza dezechilibrele atunci cand malformatiile apar ca rezultat al competitiei si dezechilibrului de resurse.

Cultivarea antreprenorului roman este unul dintre pilonii unui scenariu pentru urmatoarele decenii. Acum exista senzatia si chiar discursul politic ca doar capitalul strain ne poate salva, capital strain care are mereu intaietate atunci cand se dau ajutoare de stat sau orice alte forme de sprijin guvernamental sau local. Astazi, exista o ambiguitate legislativa si o jungla legislativa care face ca tot mai multi dintre marii antreprenori romani sa bata drumurile la DNA, sa infunde puscaria sau sa plece cat vad cu ochii abandonandu-si afacerile. Sa fie oare toti antreprenorii nostri niste hoti? Sociologic, si chiar rational, este greu de sustinut o concluzie de acest fel. Marile companii romanesti care au mai ramas sunt asaltate de companiile straine pentru a fi preluate, daca nu au putut fi deja ingenunchiate pe piata. E un fenomen firesc, de competitie pe  piata libera, dar trebuie sa ne intrebam daca nu cumva trebuie sa incurajam si chiar sa protejam antreprenorul roman? Nu mai putem face protectionism clasic, dar ne raman multe mijloace prin care ar trebui sa fim alaturi de romanul care da salarii si, uneori, este singurul furnizor de salarii intr-un oras de zece – douazeci de mii de locuitori. Pun pariu ca niciunul din guvernantii tarii nu s-a intrebat in detaliu, nu a comandat studii pentru a vedea cine este el, antreprenorul roman, la ce viseaza el, ce interese are. Poate ar fi descoperit un lucru emotionant: antreprenorul roman se desprinde foarte repede de interesele personale imediate si apoi il mana in lupta altceva; in acel altceva este si mandria de a face ceva romanesc, de a ajuta comunitatea lui si tara.  Stim, statul nu se implica direct in jocul economic, dar trebuie sa fie un garant al echilibrului, nu doar in ceea ce priveste competitia, gestionarea schimburilor si concurenta, dar si in ceea ce priveste dezvoltarea generala. Interesul financiar al statului este interes national, cu adevarat, nu trebuie sa fie ocultat de nevoia de justitie si pedepsirea celor care fura. Dar, recuperarea pagubelor trebuie sa fie un principiu urmarit serios concomitent, daca se poate, sau urmat de pedepsirea dura, expresiva, exemplara a antreprenorilor care incalca legea.

Problema identitatii noastre si a pastrarii ei nu este o treaba pentru istorici sau sociologi, este un  adevarat principiu al supravietuirii unei natiuni. Identitatea este sentimentul colectiv al individualitatii istorice, al sentimentului impartasit ca avem ceva doar al nostru, o contributie originala la cultura si civilizatia lumii, cu care ne putem mandri, dar nu doar atat. Identitatea nu rezista daca se plaseaza si se sprijina doar pe istorie, ea trebuie sa valorifice si sentimentul ca acum, adica in generatia noastra, suntem creatori de valori inestimabile, ca suntem de neinlocuit in lume, ca suntem participanti activi la constructia actuala a lumii. Adica, lumea intreaga ar arata altfel fara noi, o serie de lucruri importante pentru omenire ar lipsi. Este premisa cea mai importanta pentru mersul Romaniei prin viitorii 25 de ani. Acest viitor nu se rezolva doar prin educatie sau actiune publica, tine de imaginea de dreptate, justitie si echitate, de increderea in institutii, proiectarea unor personalitati romanesti pe agenda publica a spectacolului lumii de azi. Ține si de promovarea culturii noastre in lume, educarea reciprocitatii este deosebit de importanta, dar si raspunsul continuu pe care ar trebui sa-l dea mari personalitati si institutii  ale prezentului la intrebari precum: cine suntem noi, ce ne leaga, ce avem in comun, cum putem reusi – impreuna sau solitari, ce trebuie sa pastram din trecut, ce viitor ne dorim, ce educatie este necesara pentru viitor, ce sacrificii facem si ce rezultate asteptam. O institutie cum este Academia Romana poate fi implicata in proiectarea viitorului tarii pentru rezervorul de exceptionalitate pe care-l detine, dar si pentru ca poate promova excelenta romaneasca in lume. Astazi, un proiect exceptional al Presedintelui Academiei de a furniza liniile unui proiect pentru dezvoltarea Romaniei in viitor trebuie sprijinit de Executiv, dar nu doar atat. Ar trebui sa nasca reflectii (concordante sau divergente) in toate mediile, de la cel politic, civic, economic sau universitar. In intelegerea importantei pilonului identitatii trebuie sa intre si o ampla reflectie privind intelegerea si concilierea particularitatilor etnice sau regionale, pentru a incerca sa integram aceste particularitati in cetatenia civica. Este important acest lucru deoarece egoismul sau individualitatea au devenit valori care aduc progresul, evident, la nivel personal, dar conditiile colective , sociale sau nationale sunt cadre pentru raporturile dintre indivizi, dintre indivizi si stat sau indivizi si comunitatea de insertie.

Trebuie sa iesim dintr-un marasm intelectual, dintr-o mediocritate intelectuala care bulverseaza adanc societatea, neavand in prezent nici macar o piata a schimbului de idei. Dar mai ales invatamantul, educatia sufera cumplit si se indeparteaza mult de standardele lumii civilizate. Institutiile de cultura sau de educatie care cauta sa promoveze o minima excelenta sunt strivite de populism sau demagogie politic, elita noastra s-a divizat in tabere de intelectuali publici care se ataca ignobil la televiziune. Dar mai ales, elita noastra incearca doar dezbateri despre trecut si mai putin despre viitor. Suntem parca pe un Titanic, dupa ce s-a anuntat implacabilul sfarsit, ceea ce face ca sa nu mai conteze viitorul, totul fiind o rafuiala narcisista fara sens care ajunge invariabil la obsesia mostenirii comunismului. Prin actiune concertata intre institutii de stat, societate civila, antreprenori, oameni de cultura, elite intelectuale sau tehnice, ar trebui trecut la un proiect de reflectie indreptat spre viitor cu privire la prioritati, obiective strategice, modalitati de actiune. Nu putem proiecta Romania peste 25 de ani daca fiecare ne facem propriul proiect sau daca doar Guvernul face proiectul lui. Daca oamenii de afaceri romani nu sunt consultati, atunci totul este o poveste despre visele intelectualilor, daca intelectualii nu participa, atunci planurile economice nu au profunzime si reflectie in cultura colectiva.

In fine, o importanta ambitie-conditie este generalizarea la nivelul constiintei politice a ideii ca pierderea suveranitatii economice este punctul de la care totul se schimba, deci trebuie trecut la un alt tip de demers strategic. Nu este vorba aici doar despre pierderea mijloacelor esentiale pentru articularea unor strategii ale intereselor colective, ci este mai degraba o situatie de ruptura in care toate reflexele gandirii politice sau strategiilor decizionale din trecut nu mai sunt valabile. In aceasta situatie, pe care unii o privesc fatalist cu ideea ca aceasta este globalizarea si noi nu ne mai putem opune, suntem prea mici, trebuie facute schimbari esentiale de gandire si strategii de supravietuire fara niciun fel de ambitii majore. In aceasta situatie mai sunt putine lucruri de facut, mai ales ca deja avem tot mai mult senzatia ca suntem incapabili de a actiona colectiv si a gandi interesul comun. In aceasta perspectiva, statul si actiunea publica isi pierd tot mai mult influenta pentru ca tara isi pierde principala caracteristica ce ar defini-o ca subiect autonom al istoriei: stat cu cetateni liberi, creativi si activi, cu capital social puternic. Un stat cu cetateni deznadajduiti, speriati de viitor, fara incredere in institutii si lideri  este un stat care slabeste in fiecare zi si care nu-si poate anticipa viitorul.

COMENTARII

DISQUS: 0