Neputinta invatata

Neputinta invatata

In fiecare zi ne lovim de neincredere in societate, in stat, in institutii si de o insatisfactie generala fata de viata pe care o traim. Totul merge rau, lucrurile si tara merg intr-o directie gresita.

Preferatii
Secretarul de stat american, John Kerry, increzator intr-o posibila relansare a negocierilor de pace dintre Israel si palestinieni

Daca am face niste studii sociologice consistente despre realitatea si viata noastra sociala, ar putea sa se constate ca nefericirea noastra nu este dobandita din cauza conditiilor sociale sau a locului neprielnic in care ne-am nascut. Neputinta noastra a devenit istorica, iar cel mai grav lucru este ca ea se invata. Nu se ia din lapxele mamei, nu este una genetic transmisa, ci vine dintr-un fel de genetica sociala care face sa ne tot pierdem in peisajul ratacirii fara de proiect si fara de vlaga. Nu putem face nici macar niste amarate de autostrazi, nu suntem in stare sa construim o societate fara coruptie, nu putem reforma educatia, nu putem macar sa ne pastram tinerii acasa. O neputinta pe care am transformat-o parca in filosofie de viata si mod de a fi, in care culmea este fapxul ca ne sfatuim copiii sa paraseasca aceasta tara unde, „dragul mamei, nu ai nicio sansa, nu poti face nimic".

Neputinta are, in primul rand, o explicatie de fond, una convenabila, usor de asimilat, care ne deresponsabilizeaza. A fost cultivata mereu, prin povestea fundamentala a devenirii noastre, istoria. Dar nu numai de istoria oficiala, ci si de formele povestirii vietilor noastre, a istoriei familiilor spuse de bunici copiilor atunci cand ei intreaba despre stramosii lor. Un discurs de infrangere totala se invata mereu, inca din familie.

Neputinta de a arata ceva facut in istorie am explicat-o prin fapxul ca am fost mereu calcati de imperii, de popoare migratoare, am fost teatru de razboi. Dar ceea ce e mai grozav este ca am fost pacifistii lumii, cum spunea un ideolog comunist. Vedeam in copilarie o carte in biblioteca tatalui meu si, pe masura ce cresteam,  ma enerva tot mai tare, din cauza acelui titlu propagandistic idiot: Nici cuceritori, nici cuceriti. Probabil ca in trupul meu de copil, si apoi de adolescent, se intamplau transformari radicale de masculinizare, se instaurau instinctele de lupxa si de supravietuire, iar acestea se impaca destul de greu cu un asemenea tibetanism bolsevic. Adica, daca nu am fost nici cuceritori, nici cuceriti, ce dracu, am fost? Am fost absenti, am fost fugiti in paduri din calea istoriei? Ne-am ocupat doar cu otravirea fantanilor si cu arderea granelor in fata unor inamici care nu s-au mai obosit sa ne caute?

Neputinta de a trai decent, de a trai normal, firesc, ca si cum nu ar trebui sa iti aduci aminte unde esti. Accepxam cu usurinta mizeria umana, pe principiul ca aici este Romania, aici nu suntem in Germania, prietene, trezeste-te! Or sa te calce toti in picioare daca nu faci ceea ce trebuie, daca nu faci ceea ce fac toti. Trebuie sa fii necivilizat, egoist, salbatic, sa nu respecti nicio regula. Sa cobori in ochii tai doar pentru ca trebuie sa accepxam o falsa definitie a situatiei, ca jungla in care nu ai voie sa ai nici mama, nici tata.

Neputinta de a ne bucura de viata face parte tot din marea intelepciune a fiintarii mioritice. Le spunem de mici copiilor ca nu vor avea niciun viitor in Romania, ca trebuie sa plece cat de departe vad cu ochii, in America, la capsuni, oriunde. Adica, am innebunit?

Daca noi nu am fost in stare sa construim o lume buna pentru ei, de ce nu le dam lor sansa sa faca acest lucru pentru copiii lor? Viata nu este doar ceea ce se intampla fara voia noastra, viata este si ceea ce facem cu trecerea noastra prin zile si nopti. A te bucura de fapxul ca esti sanatos, ca poti sa calci pe iarba, sa alergi in soare sau sa te scalzi in iubirea ori in prietenia cuiva este mai mult decat a face proiecte megalomane de cariera sau de imbogatire. Neputinta de accepxare a performantei altora, de a ne bucura colectiv, de a fi impreuna este alta forma a unei deprinderi invatate. Capra vecinului este mereu sacrificata, dar ea, oricum, nu va mai naste iezi. Deci, dupa ce ne-am facut damblaua, de ce sa mai insistam? Am putea sa luam un model de la un vecin, un exemplu, atunci cand ceva i-a iesit bine. Comunitatile europene sau asiatice invata din experientele indivizilor si fac din ele practici comunitare. Daca unul pune un hotel in Alpii elvetieni sau austrieci, iar acesta merge, atunci toti construiesc hoteluri sau pensiuni, se face o asociatie sau o cooperativa, unii devin monitori de schi, altul face painea proaspata pentru toti, alt vecin ii duce pe turisti in excursie. Toate aceste forme ale neputintei nu au nicio explicatie obiectiva. Totul este dobandit, perpetuat printr-o subcultura a infrantului care nu are curajul sa traiasca fara suferinta sau, mai exact, care nu are curajul sa se ridice.

COMENTARII

DISQUS: